Compunere toamna în parc

O compunere descriptivă de toamnă, întocmită după o plimbare printr-un parc plin de culoare și armonie.

O plimbare prin parcul bogat în culori pastelate de toamnă

Un vânticel nervos suflă discontinuu. Mă întimpină cu trufie încă de la intrarea în parcul poleit cu frunze aurite. Ține neaparat să mă anunțe că o plimbare în parc toamna e mai puțin plăcută decât primăvara. Dar asta doar la nivelul temperaturilor. Priveliștea de toamnă a parcului, plină de culori diverse, de la maroniu până la auriu, este de-a dreptul mirifică. Pictor desăvârșit, toamna s-a jucat cu culorile pe pânza imaginară a peisajului din față mea, iar rezultatul este un tablou de excepție. Miile de nuanțe de galben și ruginiu, care se contopesc armonios în frunzișul uscat, dar încă bogat al copacilor, trezesc în mine emoție și admirație.

Privesc cu încântare la modul în care lumina se joacă vioaie printre frunzele uscate din copaci. Lumini și umbre se nasc instant și dispar la fel de repede, precum niște vedenii. În chip ciudat, acest carusel neastâmpărat de lumini și umbre dau viață copacilor ruginiți și frunzelor uscate. Fără acest licăr zburdalnic de lumină, natura ar fi foarte tristă, iar peisajul general ar fi dominat de un sentiment de apatie.

Cercetez cu atenție întreg parcul și realizez că gândurile îmi sunt confirmate. Dacă până acum atmosfera generală părea melancolică și obositoare, acum este plină de viață și mișcare. Ici-colo ca niște oaze de speranță, plante încă verzi însuflețesc marea de auriu ce domină parcul. Tufele verzi, aliniate de-a lungul aleii asfaltate sunt îndârjite în a-și păstra podoaba nealterată. Înfruntă cu curaj toamna, iar anotimpul ruginiu uimit de neînfricarea lor hotărăște să nu le preschimbe încă coloritul verde al frunzișului. De o astfel de atitudine demnă mai e în stare doar bradul. În mijlocul parcului, încadrat de mai mulți copaci îngălbeniți, un brad mândru ca un prinț sfidează cu frunzele lui mereu verzi puterea neasemuită a toamnei.

Abia acum realizez că, încă de la intrarea în parc, sub picioare am un covor moale, care foșnește prelung la fiecare pas pe care îl fac. Format din sute și mii de frunzulițe uscate și schimonosite, ruginite de vremea aspră, covorul organic îmbracă aleile parcului cu haine de gală. Fiecare adiere de vânt remodelează covorul brun-roșcat de sub picioare. Frunzele se conformează dorinței vântului și se reașează în permanență, astfel încât pentru o clipă am impresia că am în față un covor fermecat, precum acelea din poveștile orientale.

Furat de peisajul splendid de toamnă nici nu am realizat când m-am apropiat de porțile grele ale parcului. Le depășesc și pășesc afară din parcul aurit. În interior simt o părere de rău că las în urmă această expoziție în aer liber a celui mai celebru pictor al naturii: anotimpul toamna.

Compunere despre toamnă - Dialogul unui copil cu o frunză

Un dialog dintre o frunză uscată și secătuită de anotimpul toamna și un copil. Compunerea folosește ca figură de stil personificarea.

Prin fereastra întredeschisă, un vânt puternic și rece de toamnă suflă în interiorul camerei. Perdeaua ușoară este împinsă cât colo cu putere. Speriat de mișcarea bruscă a materialului alb, care aducea cu o arătare, copilul alergă spre fereastră cu gândul să o închidă. Tocmai atunci prin deschizătura ferestrei, pe o nouă undă trimisă de vânt, își făcu apariția o frunzuliță mică și uscată. Speriată că ar putea fi alungată de băiatul ce se îndrepta spre ea, frunzuliță îi vorbi.

- Bună, băiatule drăguț! Ce bine e la tine în cameră. E cald, iar vântul nu ajunge pâna aici!
- Da, e bine, cred cald, spuse incoerent copilul, uimit de faptul că frunza îi vorbi.
- Te văd foarte surprins de faptul că vorbesc. Nu ai mai văzut frunze vorbitoare?
- Sincer? Nu! Și nici acum nu cred că e real ce se întâmplă. Cred că am făcut febră și delirez, spuse copilul ducându-și imediat mâna la cap pentru a se cerceta.
- Nu ai nimic. Eu chiar vorbesc. Pâna acum câteva secunde am locuit în copacul de lânga geamul tău. Și suratele mele sunt vorbitoare. Așa suntem noi, o specie de frunze vorbitoare, continuă frunzulița, hotărâtă să-l convingă pe băiat.
- Da? Și ce dorești de la mine?
- Să nu mă arunci afară în brațele vântului nemilos!
- Dar locul tău nu e afară, cu celelalte frunze ruginii?
- Tu ai vrea să stai afară în frig și să fii aruncat dintr-o parte în alta? spuse imediat frunzulița veștedă.
- Dacă toate frunzele ar face așa, toamna nu ar mai avea farmec, răspunse copilul pentru a evita întrebarea frunzei.
- Unde este acest farmec de care vorbești? În durerea noastră?
- Ei, nici chiar așa. Vorbești de durere? Așa e natura, toamna frunzele copacilor îngălbenesc și cad. Poeții au vorbit mereu frumos despre voi frunzele.
- Haide atunci să-ți povestesc pe scurt care e viața noastră, spuse tristă frunzulița gingașă. Ne naștem primăvara din roua dimineții și razele blânde ale soarelui. La început suntem niște muguri mici, iar apoi odată cu primăvara creștem și înverzim frumos. Apoi, vara, facem umbră pământului și devenim principalul laborator de energie pentru copacul pe care sălășluim. În paralel, consumăm dioxidul de carbon din natură și îl transformăm în oxigen. Fără noi, voi, celelalte viețuitoare, nu ați putea rezista. Toamna, odată cu apariția vântului rece, soarele devine speriat și nu mai încălzește cu atâta putere, iar noi frunzele ne veștejim. Puterea ni se diminuează cu fiecare zi care trece, până când secătuite de energie și lipsite de vlagă nu ne mai putem ține de creanga noastră. Vântul ne simte slăbiciunea, ne smulge și ne aruncă în aer. De acolo, e voia întâmplarii unde vom ajunge. Cum ți se pare până acum, copil bun la suflet? zise frunzulița plină de emoție.
- Din cum mi-ai povestit, am înțeles că viața voastră, a frunzelor, are un final trist, menționă copilul impresionat de povestea frunzei.
- Ai înțeles bine. Și încă nu ai aflat finalul. După ce bântuim prin aer, vântul ne împinge spre pământ. Aici stăm până când neau rece ca gheața se așterne peste noi, înghețăm și ... frunzulița se oprise, așteptând reacția băiatului. Aceasta nu se lăsă prea mult așteptată:
- Și dispăreți! Trist și cam nedrept! concluzionă copilul. Aș dori să te ajut, dar nu știu cum...
- Ai putea să mă așezi în cameră într-un loc ferit de frigul neprietenos. Uite, spre exemplu, în cartea aceea groasă de pe raftul de sus al bibliotecii. Ce spui? Mă găzduieșt?
- Dacă vrei tu în cartea aceea, de ce nu? spuse băiatul bucuros că frunzulița identificase o soluție. Am să te las să dormi acolo mai mult timp, probabil că toamna te-a obosit peste măsură, nu?
- Sunt foarte obosită. Voi dormi în cartea aceea cât timp mă vei lăsa tu.

Frunza nici nu apucă să termină bine propoziția, că băiatul o apucă de tulpinița galbenă. Deschise cartea și o plasă între paginile călduroase ale acesteia. O închise cu grijă și o așeză înapoi în bibliotecă. Din mijlocul cărții cu cotor gros, glasul frunzuliței se auzi înfundat:

- Mulțumesc băiatule inimos! Trezește-mă la primăvară!
- Somn ușor, frunzuliță. Te voi trezi când primăvara se va vedea la orizont.

Compunere peisaj toamna

O compunere despre un peisaj de toamnă, care are ca element central lanul de porumb încărcat de rod. 

Peisaj de toamnă - lan de porumb auriu

Un cer de un albastru pur, neobișnuit pentru o zi de toamnă, sta cocoțat în înălțimi. Pe alocuri, era murdărit de câte un nor mare și pufos. Cu chipurile albe, norii zâmbeau liniștit lanului de porumb de desubt. Plantele îngălbenite și uscate, cu podoaba zdrențuită, ar fi vrut să le răspundă norilor în același fel. O tristețe apăsătoare, venită din interior, îi oprea. Simțeau cum frigul de afară amenința fiecare plantă de porumb cu dispariția. De ceva vreme, tulpinele viguroase ale plantelor s-au uscat în picioare, iar pe interior au putrezit de-a binelea. Rădăcinile, bine ancorate în pământ astă vară sunt acum o amintire. Cu ultimele forțe, cu energia adunată din fiecare frunză, porumbul face eforturi disperate să se mențină drept. Dar este o luptă fără sorți de izbândă. Toamna nemiloasă a adus lanul de porumb într-un hal fără de hal, astfel că cea mai mică adiere de vânt pune în pericol viața plantelor ruginite. Norocul lor este că se sprijină reciproc, se ajută, iar asta le dă o rezistență sporită în fața condițiilor grele de afară. Privită de la depărtare, lupta lor pentru supraviețuire pare un dans armonios pe o melodie șuierată de vântul aspru de toamnă. Se înclină la unison în dreapta, apoi în stânga, iar oscilația lor coordonată amintește de valurile unei mări agitate. Nemulțumit de soarta ce i-o rezervă toamna, porumbul scutură nervos din frunzele mari și uscate. Un foșnet continuu, ca un murmur amar de nemulțumire răzbate din mijlocul lanului obosit. La fel de apatice sunt și florile din vârful tulpinii veștejite. Gălbejite și ofilite, lipsite de orice urmă de voință, se supun cu totul hachițelor vântului. Singura bucurie a porumbului, care îi mai încălzește sufletul uscat și îndurerat, este rodul bogat. Stiuleți bine legați, plini de boabe mari și galbene ca aurul, atârnă mândri de tulpinile prea slăbite să le susțină greutatea. Privind spre satul din depărtare, porumbul vede venind spre câmp o ceată de gospodari, pregătiți să strângă recolta de toamnă. Este semnul că rodul va fi strâns în curând, iar toamna se pregătește să părăsească aceste meleaguri.